A’ zazzamira

Il mare che respira accanto al balcone, un geco sul soffitto a farmi compagnia. Io, per oggi, sto. (cit. Fabrizio Caramagna)
M’arrusbighiaiu stamatina
e mi indisi cu l’ossa rutti
tutta a notti mi pareva
ca fici a guerra cu matarazzu,
pinzaiu ca no sonnu
m’avianu tiratu i petri
e mi spagnaiu assai.
Cu ‘ie, dissi ca’ nan mi fici
durmìri?
Appoi u’ zirtaiu, era na’
zazzamira ca’ mi cascò supra
ì linzola e nan mi desi paci.
Iu’ mi parevu alluppiata tantu
u’ sonnu ca’ c’avevu
e dra’ zazzamiredda nica nica
mi spagnò assai.
Pinzaiu appoi ca’ nendi mi
puteva fari dra nichitta, e picchì
ma o’ spagnari?
Pinzaiu e pinzaiu pi’
rassicurammi u’ cori
ca’ ma’ o spagnari
de’ cristiani tinti
e no di dda’ povera zazzamira
ca’ anzi pulizziava ì mura e si
mangiava i muschitti.
P.S. desidero specificare ai lettori che le mie poesie in vernacolo sono scritte in “paternese”